La noi în familie nu s-a pus problema. Când era Andrei mic, am început cu grădinița, a mers la engleză, că așa era în vremea aceea. Râdeam, i-a zis la vecina: ”Eu știu engleză, tanti Dora.” Și a zis Dora, ”na, spune-mi ceva”. Și zice: ”Mit csinálsz?”

 

-Când cum. Când eu mă supăr, atunci eu vorbesc ungurește.

-Înjură, dacă e cazul. Pe la calculator.

-Azt mondják, káromkodni csak magyarul lehet.

-Az biztos.

 

-Greșeala noastră care a fost? Niciodată n-a vorbit cu Andrei ungurește.

-N-am insistat destul.

-Era cu mama mai mult, am vorbit mai mult românește.

 

N-au fost probleme niciodată. Până în 90. În 90, când au apărut aceste probleme… Mă rog, alții au făcut probleme.

Unde am simțit această ruptură? La locul de muncă. La ICSMA, unde am lucrat, majdnem egész kolléga ne-am tutuit. Chiar dacă erau colege înainte de pensie. Așa s-a stabilit, așa au dorit ele. Era Márta, era Margit, era Ildikó. Au apărut aceste probleme în 90, n-aș fi putut crede. În sensul că se vorbea ungurește în birou (înainte se vorbea și-și), s-a produs o ruptură. Dar faptul că eu învățasem în comerț maghiara, știam, nu era problemă. Poate că nu mă exprimam… sau ele vorbeau ungurește și eu comentam… Dar am trecut peste toate. S-au aplanat toate problemele.

Am resimțit, dar vă spun: nu în familie, nu cu vecinii, la locul de muncă.

Eu merg singură spre casă. Mă uit tot timpul în spate. Nu trebuie să știe lumea că eu stau acum într-o casă de chirpici, lângă mormane de gunoaie, mortăciuni, miros urât și păduchi. Nu trebuie să știe lumea că am două grajduri în fața ușii.

Nu trebuie să știe lumea ca ne plouă în casă, că nu avem lemne, că merg cu mama în Parcul Studențesc și din mormane de gunoaie strângem sticle.