Always you are străin

December 4, 2021 Andrei Pungovschi

Mohamad Alili, un refugiat de 24 de ani din Siria, este student în anul 6 la facultatea de medicină și voluntar într-o secție ATI Covid a unui spital din Timișoara, oraș despre care spune că a fost primul loc în care s-a simțit în siguranță după ani de exod. 

Aici a fost primul loc în care m-am simțit stabil din 2011. În momentul în care a început războiul, nu m-am simțit stabil niciodată. Chiar și când dormeam în Siria, chiar și în casa bunicilor mei, mă uitam și mă gândeam unde este colțul casei în care ai cea mai mică șansă să mori în caz de atac. Dacă dormi așa doi, trei ani, cu siguranță nu ești stabil. În trei ani în Aleppo ne-am mutat de cinci sau șase ori, ne mutam la fiecare șase luni și ceva.

Unul din verii mei a ajuns în Ucraina și avea un prieten, tot din Aleppo, care studia aici, care mi-a dat toate informațiile de care am avut nevoie, m-am înscris la facultatea de medicină și așa am ajuns aici.

 

Nu există loc pentru mine în sistem, chestia asta cu refugiații nu există, în tot ce tine de birocrație. La universitate, în sistemul medical, asigurări, administrație, îți cer o hârtie pentru care ai nevoie de unu, doi și trei, dar punctul trei este într-o altă secțiune și nu poți să-l obții dacă nu ai deja hârtia. Mereu ești străin.

Nu se întâmplă foarte des, dar uneori poți să ajungi să participi la operație, care e o motivație foarte puternică pentru un student.

Există profesori a căror prezență în sistemul medical o apreciez foarte tare, în general dintre cei mai tineri, foarte dispuși să predea și să-și împărtășească cunoștințele.

Ayham e în stânga mea și Abdullah în dreapta. Ne dusese tata la un studio foto din Aleppo să facem poze pentru niște acte și a zis să facem și un portret de grup. Nu sunt singurii mei frați. Mai am o soră și un frate de la prima soție a tatălui meu, care îmi sunt la fel de dragi, dar cu care nu am petrecut la fel de mult timp. În ultimii șase ani, mi-am văzut o singură dată părinții, am fost să-i vizitez în Arabia Saudită acum trei ani.

Ayham, fratele meu mai mic, are 21 de ani și a venit la Timișoara în 2018. Am fost ca o busolă pentru el la început, era foarte tânăr, copleșit dar sunt aici să-l ajut. Una dintre motivațiile mele să merg mai departe e că știu că tatăl meu, care a făcut totul pentru noi, nu mai poate să ne susțină în aceeași măsură și acum responsabilitatea asta e a mea. Aș fi foarte fericit să pot să-mi ajut frații și familia.

Așa mă descurc eu cu viața, flexibil, un cuvânt în germană, un cuvânt în engleză, unul în arabă, încerc să supraviețuiesc.

Mi-e greu să învăț germana, dar o fac cu un scop. Vreau să merg la rezidențiat în Germania și să lucrez acolo. Cam 20% din colegii mei fac lecții de germană, în același scop.

Sala de sport e un loc unde nu merg de plăcere, ci pentru că știu că e o necesitate, e pentru sănătatea mea, plus că mai las și niște stres și niște furie pe acolo, când e cazul.

Aleppo nu mai e acasă pentru mine, Siria nu mai e acasă, nu mă mai pot conecta la locurile alea. Eu care am plecat și eu care sunt acum aici sunt două persoane complet diferite. Poate instabilitatea a devenit acasă, să sari din loc în loc, poate asta e acasă pentru mine.

Cel mai aproape de ideea de acasă este Timișoara, singurul loc care mi-a dat stabilitate.

Iubesc Timișoara, nu m-am simțit niciodată judecat aici, oamenii tineri sunt foarte deschiși la minte și n-am simțit niciodată că aș fi diferit. Sigur, mai fac glume, dacă vin cu un rucsac mai mare la spital, dar românii fac glume și mai multe despre ei înșiși, poate e poporul care face asta cel mult din toate țările prin care am fost, deci e ok.

M-am vaccinat pentru că așa e normal, plus că tatăl meu se stresa foarte tare, de când am început să lucrez voluntar la ATI.

Nu sunt vreun erou. M-am oferit voluntar din mai multe motive. În primul rând, vream să învăț ceva nou, să câștig experiență în zona de ATI, plus că mă săturasem de școala online. În al doilea rând, sunt sigur că în următorii 10-20 de ani o să fie altă pandemie, când o să fiu medic și m-am gândit că îmi prinde bine să am experiența asta acum, la tinerețe, să văd cum funcționează sistemul. În ultimul rând, știam că există o lipsă de personal și că orice ajutor, indiferent cât de mic, chiar de la un student de anul 4, era binevenit.

În ciuda avertismentelor de la colegii mei, am învățat foarte mult de la medicii și asistentele de la ATI, sunt mulți oameni care au supraviețuit datorită efortului lor. Să lucrez la ATI a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o în ultimii 3-4 ani și singurul lucru de care o să-mi fie dor din pandemia asta.

Nu m-am așteptat să cedez emoțional din cauza muncii de la ATI, dar asta am pățit și am învățat ceva. Trebuie să te porți profesionist cu pacienții, să faci tot ce poți pentru ei, dar nu poți să lași să te afecteze ce se întâmplă, trebuie să te distanțezi cumva.

De câteva ori, unii pacienți au remarcat că am un accent în română. O dată, o doamnă în vârstă m-a întrebat de unde sunt, când mi-am văzut părinții, dacă mi-e dor de ei. Din păcate, a murit. Apoi un tânăr, la fel. Multe întrebări. I-am răspuns, ne-am conectat. Și el a murit și a fost foarte greu pentru mine să-i văd că mor în fața mea, mai ales pe cei tineri.

La început n-am știut, dar e un sentiment fantastic când vezi că pleacă acasă unul dintre pacienți, un pacient care a fost intubat, care a suferit și că după trei săptămâni pleacă de la ATI. Nu se întâmplă foarte des, dar când se întâmplă se simte extraordinar.