Özen & Laurențiu

de Ioana Moldovan

Prima dată când Laurențiu a văzut-o pe Özen a fost în biroul acesteia, când l-a chemat pentru detalii legate de contractul de angajare. Özen lucra la Resurse umane, iar Laurențiu tocmai se alăturase firmei. A remarcat la el că are degete lungi.

Au mai conversat pe messenger-ul firmei, întâi pentru o copie după buletin sau chestii administrative, apoi și despre altele. „Încet-încet l-am făcut să mă invite la masă”, râde Özen. 

Prima lor întâlnire a fost la prânz, la cantina de lângă birou, în Pipera.

„Mi s-a părut un tip dezinteresat de chestiile materiale, cu principii sănătoase și un pic mai de modă veche”, spune Özen despre prima impresie pe care i-a lăsat-o Laurențiu.

Și-l imagina la volanul unei Dacii 1300. Pentru el, Özen era „o prezență exotică și veselă”. A vrut să o cunoască mai bine. „Aveam 33 de ani, eram într-o etapă a vieții în care nu căutam nici ceva serios, nici mai puțin serios. Am vrut pur și simplu să o cunosc, să văd ce se întâmplă”, spune Laurențiu.

În vara lui 2014, la un an după ce s-au întâlnit, cei doi se mutaseră deja împreună și hotărau să rămână un cuplu și să facă un copil. Sau mai mulți. Laurențiu își dorea trei, Özen se mulțumea și cu unul. În primăvara lui 2015, se năștea primul dintre cei doi copii. 

S-au căsătorit cu o săptămână înainte să nască. Dar doar civil. „Cununia a fost chestie administrativă, ca să avem același nume pentru copil”, spune Laurențiu. La biserică, unde era important pentru el și părinții lui, nu au reușit. Laurențiu vine din Făgăraș și dintr-o familie religioasă. Özen este de etnie turco-tătară, musulmană, dar nepracticantă.

„La noi preoții cer să fie soția botezată, nu fac cununii mixte”, spune Laurențiu cu o oarecare tristețe. El ar fi făcut cununia și într-o religie și în cealaltă.

„Eu nu sunt o tipă religioasă”, spune Özen, „și nu prea m-a interesat cum e la noi.” Legătura ei cu religia s-a rupt de timpuriu. Le vedea pe bunica ei și alte femei în vârstă cum citeau literal coranul, fără să-l înțeleagă. „Citeau pe litere, pe cuvinte, fără să înțeleagă nimic”, își amintește ea. „Mi s-a părut ceva fără rost și am zis nu.” Probabil a contribuit și faptul că tatăl era ateu, iar mama nu practica nici ea.

Pentru mama lui Laurențiu este încă un ghimpe faptul că trăiesc necununați.

Îi răspunde el. Altfel, nu au avut niciodată o problemă că Özen nu e creștină și nici nu s-au făcut vreodată presiuni asupra ei să se convertească.

„N-am vrut să mă duc așa departe, nu mi se pare o chestie de făcut cu forța. Trebuie să fie o chestie spirituală care să vină din sufletul omului”, spune Laurențiu.

„Eu personal, singura dorință a fost să îmi botez copiii creștini, asta a fost ce am vrut eu.” Özen își aduce aminte însă de o glumă în care ziceau cu niște prieteni să o arunce într-o piscină și să vină preotul repede.

„Mă gândesc că dacă am insista mai mult pe chestia asta, am putea să găsim o soluție ca să fie toată lumea mulțumită”, spune Özen. „Eu, în general, am vrut să fie ai mei mulțumiți, mai mult de-aia n-am avut o relație cu un român.” Crescând într-o comunitate de turco-tătari din Tulcea, lui Özen i s-a inoculat de mică că trebuie să se căsătorească cu unul „de-al lor”. Întotdeauna a fost revoltată de chestia asta și i s-a părut ceva nedrept.

„Nefiind o persoană religioasă, iar mulți turco-tătari din generația mea nevorbind limba turcă, nu vedeam ceva în comun”, spune ea.

În final, a făcut cum a considerat ea mai bine. Mama ei nu a apucat să o vadă căsătorită, dar Özen e convinsă că l-ar fi plăcut mult pe Laurențiu. Despre tatăl ei spune că s-a bucurat că fiica lui are, în sfârșit, pe cineva, și că, deși e genul obișnuit să fie șef al ceva și puțin mai arogant pe alocuri, l-a respectat mereu pe Laurențiu. 

Pe fiul lor l-au botezat cu un nume românesc și unul turcesc, Petru Kaan. Iar pentru fetiță au ales Lara, un nume care este și românesc și turcesc.

„Eu am vrut să-l cheme numai Petru Mușat”, recunoaște Laurențiu, „să aibă nume românesc și de domnitor, dar…”. „M-am impus și eu”, îi termină Özen propoziția.

Aceasta a zis mereu că dacă va avea un băiat, îl va numi Kaan. „Înseamnă han, de la Gingis Han și cumva am vrut să aibă numele un istoric în spate”, spune ea. 

„Și bineînțeles că dacă mama se duce la grădiniță sau la școala copilului și spune Kaan, Kaan, acum toată lumea îl strigă Kaan, și Petru al meu s-a cam…”, se plânge Laurențiu.

La Lara a fost mai simplu, că e universal, și toată lumea a fost împăcată.

Laurențiu spune că pe listele cu colegi de la grădiniță sau de la școală, sunt puține nume românești acum. Pe toți îi cheamă numai Ricardo, Denis, Ianis. Crede că dacă ești român, ar trebui să alegi nume românești, dacă nu ești de altă etnie. „Mi se pare cumva că ne ștergem, așa, identitatea. La următoarea generație, dacă nu o să mai fie niciun nume românesc, pe toți îi cheamă numai Ianis, Ianis, cine se uită pe starea civilă, o să zică ce s-a întâmplat cu țara asta?”

În ideea păstrării identității, soacra lui Özen o încurajează pe aceasta să vorbească mai mult cu copiii în limba turcă și să îi învețe lucruri. „Și eu aș vrea să se păstreze, adică sunt niște lucruri care trebuie să se păstreze, să se transmită”, spune Özen. „E bine să învețe o limbă, să învețe și limba mea. E bine să știe și cântecele.” Se gândește că pe viitor se vor șterge, dar că nu ar trebui să fie așa.

„Să existe și limba romană, și limba turcă, și cântecele alea și cântecele alea, să nu dispară, să nu le ștergem. Să existe toate, să le permiți pe toate și să nu se excludă unele pe altele”, spune Özen.

Tatăl lui Özen i-a povestit că pe vremea copilăriei lui se făceau școala și grădinița în limba maternă. „Tata, trăind în România, a făcut grădinița și școala în limba tătară. Și povestește că la un moment dat a fost tendința asta de asimilare și că le-au impus să vorbească o altă limbă, să se predea într-o altă limbă care nu era nici română, nici tătară, limba din Tatarstan.” Pe când era Özen la școală, la un moment dat după revoluție, au fost introduse în cadrul mai multor școli din Dobrogea, cursuri de limba turcă. Erau finanțate de către statul turc. „Eu am renunțat pentru că vorbeam turca mult mai bine decât profesorul respectiv și atunci nu avea rost.”

După ce au murit mama sa și unchiul pe care îl mai vizita, Özen nu a mai prea celebrat sărbătorile musulmane. Mai merge uneori în week-end-uri, se felicită cu rudele la telefon, dar multe dintre neamurile pe care le vizita nu mai sunt.

Acum, sărbătorește cu Laurențiu și copiii. La un Crăciun, și-a făcut inaugurarea, când au prins-o în cămară la jumări. „Atunci au aflat că mănânc și eu porc”, râde Özen. „Și am primit jumări la pachet.”

„Ne amestecăm”, spune ea. „Există la un moment dat rezistența asta a grupurilor de a-și păstra identitatea, dar atâta timp cât trăiești în mijlocul altor comunități, atâta timp cât trăiești printre alți oameni, nu ai cum să nu te amesteci. Nu e vorba de polii unui magnet, să zici că se resping, sunt alte chestii de compatibilitate mai profundă care oricum te apropie.”

„De-aia zic, etnia și religia. Am fost în țara în care se vorbea limba mea intimă, aia pe care o vorbeam pe vremea lui Ceaușescu numai cu mama și cu tata, practicau religia în care m-am născut eu”, continuă Özen. Vorbește de perioada în care, timp de patru ani, a fost la masterat în Turcia. „Dar eu, dacă m-am născut și am crescut aici, printre români, și nu m-am adaptat acolo, eu ce să fac?”

„Adică am mai multe în comun cu Lau decât aveam cu un turc get beget. Am făcut tot efortul, m-am dus acolo să mi-l găsesc pe ăla sută la sută, mie la sută. Nu s-a putut. Așa că ce?”

„Dincolo de religii și diferențe culturale, suntem oameni și avem amândoi principii sănătoase”, spune Laurențiu. El a văzut în Özen un om „așezat la cap”, care pune valoare pe acasă și familie, iar Özen a văzut în el un tip foarte profund, pasionat de ceea ce face și dispus să facă efortul și compromisurile necesare ca să meargă împreună cu cineva. 

„Și mai e ceva”, spune Özen. „Nevoia asta a noastră, a amândurora, de afecțiune sau de tandrețe.  Eu simt nevoia să dau, să mângâi, să cocoloșesc. La început, nu știam cum ar percepe el asta, ca bărbat. Dar am văzut că și el simte la fel.”

„Mă gândesc că ne satisfacem cumva nevoia asta de a sta tot timpul, așa, la cuib”, spune ea zâmbind.