Irina & Aymard
de Ioana Moldovan
Pe o străduță din Paris, în 2009, Irina l-a văzut pe Aymard pentru prima dată. Super pasionată de salsa, Irina mergea la vremea respectivă în Franța, la cluburile de dans, pentru că erau la alt nivel față de cele din București, veneau tot felul de artiști de salsa, aveai șansa să dansezi cu oameni mult mai avansați si astfel să înveți mai mult. S-au întâlnit întâmplător, Aymard fiind în compania unui prieten comun.
Mi-a plăcut la prima vedere.
Râde acum Irina. Aymard era la momentul acela într-o relație, iar Irina nu concepea să facă vreun pas în aceste condiții. Timp de patru ani nu au schimbat niciun cuvânt. Mai afla despre el de la Simon, prietenul comun din Paris, dacă e bine, pe unde a mai fost plecat. În timpul unui schimb de idei, Simon chiar i-a spus: „La cum ești tu, te-ai potrivi cu Aymard.” A luat-o ca pe o glumă și atât.
Patru ani mai târziu, în vara lui 2013, Irina s-a hotărât să viziteze Bruxelles-ul. Avea o prietenă acolo și nu văzuse până atunci orașul. L-a invitat și pe Simon. Acesta i-a răspuns că nu poate merge, dar că poate vrea să vină Aymard. Irina nu știa ce să creadă. „La vreo câteva zile după, mă trezesc cu un mesaj pe Facebook, Aymard spunându-mi: bună, am auzit că te duci la Bruxelles, vin și eu.” I-a răspuns că desigur, pot veni, punând accentul pe plural. Până să plece, a tot primit mesaje de la el, îi scria în fiecare seară. Nu îndrăznea să îl întrebe direct, a apelat la Simon ca să afle dacă mai este în relația respectivă. Aflând că nu, s-a simțit ușurată.
S-au întâlnit pe peronul gării din Bruxelles, într-o zi de august. Printre primele lucruri pe care Irina le-a observat a fost că are valiza desfăcută pe o parte. Se amuză acum amintindu-și că a luat acest lucru drept neatenție din partea lui. La cină, Aymard a venit cu un trandafir. „Trandafirul ăsta a fost în bagaj”, îi spune el, „m-am gândit că până ajung la o florărie în Bruxelles…”
Celor câteva zile petrecute împreună în capitala belgiană, le-au urmat doi ani de relație la distanță. Aymard în Franța, Irina în România. Aymard s-a născut la Paris, din părinți de origine congoleză, refugiați din țara natală. Se vedeau o dată la două-trei luni, ori venea el, ori mergea ea, ori se mai întâlneau în alte orașe pentru un strop de diversitate. Cu timpul, „devenise foarte greu”, spune Irina, amândoi simțind nevoia unei direcții clare în relație. Așa că s-a apucat să își caute un job în Franța. A căutat timp de șase luni, fără succes. „Dar oare merge invers?”, a fost următorul gând.
„Asta n-a fost o decizie ușoară pentru el”, spune Irina, „era temerea că nu cunoștea nimic, propriu zis. A venit aici, dar ce poți să vezi? Nu înțelegi mare lucru, cultural vorbind, dacă nu locuiești.”
Aymard s-a gândit, și după ceva timp s-a hotărât să aplice pentru un job în România. A avut oferte în două săptămâni. Două. Irina a văzut asta ca pe un semn.
Pe 6 iunie 2015, Irina îl aștepta la aeroport.
A venit cu două valize mari, pline cu toată viața.
Își amintește ea. „Nu e ușor, în sensul că a avut această acomodare culturală permanentă. Este greu și din punct de vedere al faptului că nu există o prezență pe oamenii de culoare în București, sunt puțini, nu există o comunitate de-a lor.” Aymard povestește că mamei lui i-a fost teamă pentru el când a aflat că se mută. Nu i-a mărturisit asta înainte să plece, atunci i-a zis Mergi!. Abia apoi. „Dar după ce a venit în România și i-a plăcut, s-a calmat”, spune Aymard.
Au făcut acest pas din dorința de a-și întemeia o familie.
„Familia este punctul nostru de referință și numitorul comun. Pentru noi este sursa de inspirație în toate demersurile pe care le facem și proiectele noastre”, spune Irina.
Margot Maria a venit greu, foarte greu. A trebuit să facă proceduri de fertilizare, nu au reușit în România, au încercat și în afara țării. „Ne-a solicitat mult ca cuplu. Dar am zis că tot timpul suntem o echipă și asta e, ne jucăm cartea. Dar, după niște eșuări care au fost destul de dureroase, am reușit.”
Margot s-a născut pe 29 decembrie 2019, prematur. A stat două luni și jumătate în incubator. „O altă provocare care ne-a ranforsat și mai mult, pentru că a fost un moment greu”, spune Irina. Acum are un an și zece luni, ochi mari căprui și un păr bogat, negru și cârlionțat.
Când ies cu ea pe stradă singură, fără Aymard, sunt foarte mulți oameni care cred că nici măcar nu e a mea.
Spune Irina oarecum amuzată. „Nu pot să facă nicio legătură în mintea lor.” Îmi vorbește despre un aspect pe care nu l-a realizat până nu s-a mutat Aymard în România și până nu au mers aici împreună pe stradă, în mijloacele de transport în comun.
„Este o curiozitate foarte mare. Nu sunt niște priviri răutăcioase, dar sunt niște priviri foarte curioase. De care te lovești pe stradă, mult. Iar unele sunt chiar insistente.”
Uneori, când e mai obosită sau își pierde răbdarea îi vine să spună: „e suficient să deschizi televizorul, să te uiți pe Netflix, să vezi niște filme.”
Aymard spune că s-a obișnuit aici. Dar că venind din Clichy, un oraș liniștit, curat și bine organizat, Bucureștiul a fost o oarecare provocare. Nu înțelege de ce unii oameni nu strâng după cățeii lor pe stradă. I-au plăcut mult Brașovul, Oradea, Sighișoara, dar spune că le-ar fi greu să se mute din cauza serviciului. Lucrează acum la o companie americană cu peste 500 de angajați.
În cuplu vorbesc în limba franceză. Cu Margot în ambele limbi. Când i-au ales numele, au dorit să aibă un nume franțuzesc care să meargă cu Gabou și un nume românesc. „Aymard a venit cu o carte de nume din Franța”, își aduce aminte râzând Irina, „și am răsfoitooo…n-ai idee cât, mult, mult. Și-a făcut fiecare o listă de preferințe, după aia am început să negociem.” Deși Aymard este catolic, au botezat copilul ortodox. Și nunta au făcut-o la ortodocși. „Pentru că mi-am dorit eu foarte mult, pentru că eu sunt mai practicantă decât el, el nu este foarte atras de partea asta”, spune ea. Irina vine dintr-o familie religioasă, cu bunici la țară care păstrau obiceiul mersului la biserică și crescută într-un mediu cu aceste valori. Și au hotărât, pentru că Aymard nu e foarte religios, că ea are mai mult de oferit pe partea asta.
A fost un compromis.
„Compromisul e privit de multe ori negativ”, spune Irina. „În cuplul nostru, noi îl privim și pozitiv. Are părțile lui bune. Faci un compromis în ideea că totuși trebuie să avansezi într-o discuție. Altfel, dacă te blochezi, nu duce la nimic.”
Irina spune că compromisul este al doilea jucător în relația lor. Primul este comunicarea. „Elementul cheie care ne-a ajutat, în decursul timpului, să depășim momente mai dificile în relația noastră este comunicarea. A vorbi unul altuia și a încerca să înțelegi poziția celuilalt și punctul de vedere sunt esențiale pentru construi ceva durabil și care să dea sens vieții în cuplu”, spune Irina.
Comunicarea ne-a ajutat să ne și cunoaștem diferențele culturale și să le acceptăm.
Când vine vorba de diferențe culturale între ei, primul lucru care îi vine în minte lui Aymard este cât de apropiată este Irina de mama ei. „Trebuie să vorbească cu ea în fiecare zi, mult, ore pe zi”, spune Aymard amuzat. În încercarea de a înțelege mai bine, a vorbit și cu altă lume. „Așa este la noi, avem soacra aproape. Este normal aici”, i s-a răspuns. „Și în Franța… dai aici am descoperit un niveeeeel…”, râde el cu poftă. Odată cu pandemia, Irina l-a încurajat pe Aymard să-i urmeze mai des exemplul. Mama soacră este responsabilă și cu mâncarea românească din familie. Pe partea franțuzească gătește Aymard.
Tatăl lui Aymard a fost judecător în Congo, unde lupta împotriva corupției. A fost și motivul pentru care părinții au fost nevoiți să părăsească țara, pe vremea când Aymard încă nu se născuse.
„De asta, onestitatea este o valoare foarte importantă pentru mine”, spune Aymard.
Este ceva ce a regăsit și a apreciat la Irina, și o valoare pe care vor să i-o transmită mai departe lui Margot. „Și bunătatea”, adaugă Irina, care a văzut în amabilitatea dusă la extrem a lui Aymard ceva din bunicul ei și spiritul în care a fost crescută.