Cristina & Mohamad
de Ioana Moldovan
La momentul când Mohamad i-a scris primul mesaj pe o aplicație online de dating, în 2016, Cristina era deja sătulă de experiența negativă a interacțiunilor anterioare cu străini în acest mediu. Și de percepția multora dintre ei despre femeile din România. Așa că la început, nu i-a dat nicio șansă. Câteva luni mai târziu, acesta a revenit. A prins-o într-o „pasă mai bună”, glumește Cristina, și ea i-a răspuns. La câteva zile după, aveau prima întâlnire.
Mohamad a venit în România în 2007, la facultate. Cam în același timp în care Cristina se muta din Pitești la București pentru studiile superioare. Tatăl lui este în România încă din 1992, însă mama sa nu s-a acomodat foarte bine aici și, la scurt timp, s-a întors acasă, în Siria.
S-au văzut de câteva ori, iar relația a evoluat de acolo. Au plecat și într-o vacanță împreună, despre care Cristina spune că i-a apropiat. Timp de o lună și jumătate însă, Cristina nu și-a dat seama că Mohamad înțelege bine limba română. A presupus cumva, pornind de la faptul că acesta a preferat să vorbească în engleză, că nu se descurcă prea bine.
„Timp în care eu vorbeam cu lumea la telefon despre el, cu el prezent, în română, crezând că el nu înțelege nimic”, se amuză Cristina.
„Îți dai seama câte prostii îi zisesem maică-mii sau mai știu eu cui la telefon despre el.” Se consolează cu faptul că nu a avut cum să spună ceva de rău, pentru că Mohamad chiar îi făcuse o impresie bună. Surpriza a avut-o într-un magazin de mobilă, când acesta a început să poarte o întreagă conversație în română cu vânzătorul.
„Mă descurc”, i-a spus modest Mohamad.
Era perioada în care Cristina renova un apartament pe care îl cumpărase de curând, iar Mohamad o ajuta mult cu asta. E pasionat să lucreze cu lemnul. Multe dintre piesele de mobilier care decorează casa în care locuiesc acum sunt făcute sau recondiționate de el. „Nu exista un buget, de la salariu la salariu mai făceam câte ceva”, povestește Cristina. „Ușor-ușor, m-a ajutat el să-l pun la punct. Eu nici nu șofam și mergea cu mine să găsim pe colo, pe dincolo. Nu știu câți bărbați au răbdarea să meargă, week-end de week-end, să ia o gresie sau să ia o masă”, spune Cristina apreciativ la adresa lui Nadim, cum de fapt îi spun toți apropiații. Nadim îmi explică de ce. „Eu sunt din Damasc și acolo au asta cu Mohamad, și după nume, și după prenume. Când profesorul strigă Mohamad, jumătate de clasă zice da. Nadim e mai ușor, toată lumea îmi zice așa”, spune el. Mai puțin mama lui.
Lucratul împreună la apartamentul Cristinei a făcut-o pe aceasta să descopere pasiunea pentru designul interior. Avea înclinații spre design, dar mai mult cel vestimentar.
Ea a găsit o pasiune, eu aveam pasiunea pentru lemn și cumva s-a legat.
Și casa în care locuiesc acum e decorată tot de ei. „Acum, la fiecare două zile, vine cu o idee nouă, că hai sa schimbăm acolo”, se amuză el, și o temperează spunându-i că e foarte ușor să zici și mai greu să faci.
Glumesc că mai au o pasiune în comun: „Lui îi place să gătească, mie îmi place să mănânc”, râde Cristina. Nadim chiar este pasionat de gătit, are și un canal de YouTube în care prezintă sau inventează tot felul de rețete simple, care se pot pregăti ușor și rapid. „Eu nu prea gătesc pentru că e pasiunea lui, eu sunt mai mult cu micul dejun. Și nu poți să zici că se omoară după mâncarea românească. Mănâncă, dar dacă fac de exemplu varză călită cu ceva, mănâncă o porție și după aia trebuie să termin eu restul oalei.” Îi plac în schimb ciorbele, printre care preferata e cea de pui à la grec.
În vara lui 2017, Nadim a dus-o pe Cristina în Turcia, să îi cunoască restul familiei. Mama acestuia a fost nevoită să părăsească Siria, din cauza războiului, și acum trăiește, cu statut de refugiat, în Turcia. E un lucru neobișnuit pentru musulmani, să-ți duci prietena acasă, la părinți. Însă mama lui Nadim, deși o persoană religioasă, care se roagă și ține post în Ramadan, a fost deschisă.
Teoria mamei este că nu trebuie să îți forțezi copilul să ia pe cineva.
„E viața lui, când îi este bine acasă, e fericit. Dacă nu este fericit, va veni la mine că eu am ales-o pe fata aia și uite unde a ajuns din cauza mea”, sunt vorbele mamei. Le-a spus totuși cunoscuților că cei doi s-au cununat în fața lui Dumnezeu. Lucru pe care, de altfel, Cristina și Nadim l-au făcut anul următor.
„Eu atunci am aflat că mă căsătoresc”, spune Cristina râzând. „Mi-am auzit numele într-o discuție a lui Nadim cu mama sa și am întrebat ce-i cu mine?” „Ah, vorbeam despre nunta noastră”, i-a răspuns el.
Cununia au făcut-o tot în Turcia, în 2018, pentru că mama lui Nadim nu avea cum să părăsească țara. A fost o ceremonie restrânsă, doar cu familia: mama Cristinei, mama, sora și nepotul lui Nadim. „Nunta la imam, dacă o faci tradițional, e mai fastuoasă. La noi, pentru că refugiat, pentru că practic am fost ca niște turiști acolo, am făcut-o în sufragerie cum ar veni”, povestește Cristina.
Cristina își aduce aminte amuzată de ceva ce i-a spus mama ei când era mai mică: „orice, dar nu musulman”. Cunoscându-l apoi pe Nadim, văzând că „e un băiat bun, cuminte, face de toate”, și-a schimbat percepția.
„Este super îndrăgostită de el și apelează tot timpul la noi, și mai ales la el”, spune Cristina.
Despre Nadim, Cristina crede că este foarte europenizat, fapt care îl supără un pic pe tatăl acestuia. „Nu poți să zici că e… mai mult român decât arab, dar e mai mult europenizat. Când mergem într-un concediu pe undeva, nu știu, am fost în Franța, se vede pe el că se simte mai comod decât s-ar simți într-o țară arabă. Eu așa îl simt.” „Cumva asta a fost ideea”, spune Nadim.
Nu am plecat din Siria pentru că nu mai puteam să stau, încă nu era război, ci am plecat pentru că nu mai voiam să stau.
„Acolo e mai mult pe eu sunt prietenul nu știu cui, tatăl meu este nu știu ce, și nu-mi place genul ăsta de oameni.”
Credea că în România, fiind Europa, oamenii sunt mai openminded. Dar a avut și aici surprize. Povestește cum după ce s-a despărțit de o fostă prietenă, a aflat, șocat, că unul dintre motivele principale a fost că familia acesteia nu era de acord cu diferențele culturale și de religie dintre ei.
„De când m-a cunoscut pe mine, și a început să vorbească mai mult româna, și să se vadă cu mama, cu oamenii de la țară, a început totuși să vadă că România este cumva totalmente diferită față de România pe care o știa el din facultate.”
Când nu înțelegi ce spun, oamenii pot părea mai drăguți.
Nici ea, nici Nadim, nu sunt persoane religioase. „Niciunul nu suntem cu religia, cu tradiții, facem Crăciun pentru că toată lumea face Crăciun”, spune Nadim. „Cristina, de exemplu, nici nu știe când vine Ramadanul, când avem sărbători acolo, pentru că nici eu nu urmăresc. Doar mă uit la televizor, că uite, este nu știu ce, să o sun pe mama.” Lucrul acesta face ca multe eventuale disensiuni pur și simplu să dispară. Nu toate. „Nadim cu crede în onomastice”, spune Cristina cu o vagă urmă de dezamăgire. „Deci nici măcar un La mulți ani, ceva, nu primesc cadou”, se alintă ea. „Nu, nu înțeleg ideea”, răspunde el scurt.
Acum, Cristina și Nadim așteaptă un copil. Un băiat. „Uite, aici cred că apare chestia asta de religie”, spune Cristina. Povestește despre o dispută pe care au avut-o la începutul relației, în care Nadim a spus: „copilul nostru o să fie automat musulman.” Pentru că la musulmani se ia după religia tatălui.
„Eu nu am vrut niciodată să botez copilul”, spune ea, „am zis că, atunci când o să înțeleagă ce înseamnă religia și obiceiurile, să-și aleagă singur ce vrea să fie.”
Au mai fost ceva discuții legate de nume. „Numele românești lui nu îi plac”, spune Cristina, „iar numele orientale, cele de băieți, mi se par foarte dure și nu sună melodic.” „Voiam ceva mai general”, adaugă Nadim, „să nu fie foarte tipic, să îți dai seama după nume că e musulman sau că e din România.”
Mohamad are propria experiență cu cât de problematic poate fi un nume musulman. Mai ales când călătorești.
La aeroport, eu sunt random check tot timpul.
Spune frustrat Nadim. „Și nu doar la bagaj, pentru droguri, pentru bombe, pentru toate prostiile.” „Când văd Mohamad în pașaport, se uită de 15 ori”, adaugă Cristina.
Au căutat un nume oriental, dar mai puțin tipic. Rămăseseră la două opțiuni: Ayan, ea și Rayan, el. În cele din urmă au căzut de acord asupra lui Liam. „Și acum mai visez câteodată noaptea că pe copil îl cheamă Ayan și nu Liam”, spune Cristina.
Cristina a fost mereu de părere că nu are nevoie de un tată la copil, dacă ea nu se simte 100% confortabil cu bărbatul respectiv. E o chestie care vine din propria experiență cu părinții.
„Când ne-am decis să facem bebe ne-am decis pentru că chiar avem aceeași mentalitate despre educație, despre ce înseamnă minimul de bun simț, pentru că din punct de vedere moral suntem foarte mult pe aceeași undă”, spune ea.
Adaugă că nu pune accentul pe bani sau pe renume, ci mai degrabă pe a fi o persoană ok, pe caracter și suflet. Și că le-a găsit pe toate cele din urmă la Nadim.
„Suntem genul de cuplu care facem, s-ar putea să sune plictisitor pentru alții, dar facem totul împreună. În cinci ani de zile, cred ca avem mai puțin de o săptămână în care n-am dormit în aceeași casă. Și luăm decizii împreună, suntem foarte uniți”, spune Cristina.
Iar tot ce își doresc acum e să trăiască liniștiți.
Am ajuns în punctul în care vrem doar liniște, pace, să ne creștem copilul într-un mediu frumos.
Next:
Özen & Laurențiu
